„Felicitări arbitrului Soeren Friemel de la US Open. Novak Djokovic, jucătorul nr.1 din lume, l-a pus pe Friemel în fața unei decizii dificile după ce a aruncat o minge și a lovit neintenționat o arbitră de linie, dar oficialul a aplicat corect ce spune regulamentul, fără teamă sau vreun favor. La Roma, în 1975, eu n-am făcut-o. Să vă explic de ce.”
Era faza sferturilor de finală a openului italian la Foro Italico și urma meciul dintre Ilie Năstase, starul temperamental care fusese nr. 1 în anul anterior, și mexicanul Raul Ramirez. Se anunța un meci fierbinte și în acele zile nu trebuia mult ca să inflameze publicul roman. Văzusem zilele trecute unii fani supra-excitați care săriseră peste micul parapet de la margine și intraseră pe teren.
Dar eram pregătiți pentru așa ceva. Spun „noi” pentru că eram directorul european al ATP la vremea aceea, iar directorul turneului, un excelent oficial numit Gianfranco Cameli, îmi spusese la începutul turneului: „Îi cunoști pe jucători mai bine decât mine. Ocupă-te tu de ei, iar eu de toate celelalte”.
Așa că am devenit co-director al turneului și totul ar fi mers bine dacă meciul de femei care preceda sfertul nostru de finală nu s-ar fi terminat în 35 de minute. Ramirez nu se așteptase la asta și era încă la Holiday Inn, cale de 30 de minute cu mașina. Meciul ATP era următorul, așa că trebuia să înceapă în jumătate de oră. Întârzierea permisă oricărui jucător era de zece minute. După – descalificarea.
L-am sunat pe Raul și i-am spus că voi întârzia meciul cât de mult voi putea. Dar știam că nu vom putea respecta termenul și-mi dădeam deja seama că s-ar putea să încalc regula pentru un motiv simplu. Știam că publicul este iritat după un meci slab de femei și simțeam că, dacă voi intra pe teren cu cărțulia cu regulamentul ca să anunț anularea meciului din cauza întârzierii lui Ramirez s-ar putea să provoc o răzmeriță. Chiar așa. Simțeam că este o posibilitate reală.
Merită să fie cineva rănit din cauza unui meci de tenis; merită un copil să fie călcat în picioare sau să i se rupă o mână în timpul unei agitații? Nu eram pregătit să-mi asum riscul. Am văzut ce se poate întâmpla în timpul unei răzmerițe – eram în Grant Park când poliția a decanșat una bătând studenți la Chicago Convention în 1968. Împrejurări diferite, dar rezultatele puteau fi aceleași.
Așa că am făcut ce era mai greu pentru mine și m-am dus în vestiar ca să vorbesc cu un Ilie Năstase deja furios, care mergea dintr-o parte în alta agitând racheta. Știind că Ramirez era încă la o distanță de 10 minute i-am spus: „Ilie, ai să fii sacrificat. Nu voi aplica regula celor 10 minute și va trebui să joci meciul”.
A făcut-o. Desigur, cu mintea împrăștiată, a pierdut. Trei zile mai târziu, Ramirez câștiga cel mai important trofeu al carierei în fața lui Manuel Orantes.
Aș face-o din nou? În acele condiții, da. Dar nu și dacă aș fi fost în pielea lui Friemel săptămâna aceasta. Evident, publicul nu este un factor la acest ciudat US Open, dar în orice caz, gestul neglijent al lui Djokovic, chiar și evident neintenționat, este o încălcare flagrantă a regulilor. Singura lui apărare posibilă este că nu a făcut-o din furie, dar cum tocmai își pierduse serviciul și mai lovise o minge de parapetul lateral (unde nu sunt oficiali) mai devreme, totul sugerează că modul în care a lovit mingea a fost alimentat de frustrare.
Imensa majoritate a comentatorilor a apreciat că decizia lui Friemel a fost corectă și expresia de pe figura lui Goran Ivanisevic, când a văzut ce a făcut Djokovic, spunea totul. Știa.
Evident, a fost un ghinion cumplit pentru sârb că lovitura lui în orb, care s-ar fi putut duce oriunde, a nimerit dureros în gâtul arbitrei de linie. Nu era ceva cu care ea să fi fost de acord, dar incidentul pune în lumină un subiect total diferit: chestiunea ca tehnologia să înlocuiască oficialii de linie pretutindeni. Aparent, are sens. Hawk-Eye este acceptat de toată lumea și economisește bani.
Nu este o avere, fiți siguri, pentru că acești oameni devotați care se oferă pentru o sarcină dificilă și stresantă care nu oferă mulțumiri și este modest remunerată o fac din dragoste pentu sport. Presupun că sunt 10.000 care oficiază la turnee pretutindeni – oameni care asigură o legătură directă cu generația următoare de acasă sau din tribune, care-și urmărește tăticul sau mătușica sau o soră pe teren alături de Roger Federer sau Serena Wiliams. Cum să nu le stârnească interesul, unul care poate fi atât de intens încât să intre mai târziu în joc fie ca jucători, fie ca arbitri? Sau, cel puțin, ca membri ai familiei tenisului?
Este tenisul atât de autosuficient, atât de obtuz, atât de plin de el însuși încât să fie gata să-i dea de o parte; să le spună să-și găsească alt sport în care să arbitreze? Zău? Ce fel de nebunie este aceasta? Ce fel de model de afacere este acela care le spune celor mai devotați 10.000 de clienți: „Mulțumesc, dar dispăreți!”?
În această eră virtuală, amplificată de nevoile create de Covid-19, vrem să mai facem un pas spre automatizarea vieților noastre? Pe scurt, să renunțăm la ce este omenesc? Novak Djokovic a făcut ceva omenesc, nu așa cum ar fi dorit, dar a făcut-o. (Richard Evans, Tennis.com)
8
4
