Înainte sa ne fie bine, ne-a fost rau. si înca o data s-a vazut cât de nepregatiți suntem (facând o medie) pentru a gestiona momentele nefaste firesti care apar în cariera oricarui jucator de tenis. Valul de mesaje dure care a invadat Social Media dupa esecul Simonei Halep cu Garbine Muguruza a fost neasteptat de virulent, dat fiind contextul. Practic, confruntarea cu Spania înca nu se încheiase, iar sansele României se pastrau la un nivel decent, mai ales ca perspectiva unui meci de dublu care sa decida mansa era destul de vehiculata înainte de începerea meciului cu Spania. si totusi, Simona a fost facuta rapid responsabila de o înfrângere care, în realitate, n-a mai venit niciodata.
Practic, era si o forma de neîncredere în Irina si Monica, fetele care urmau sa joace ultimele doua meciuri, o neîncredere venita din partea unui segment al publicului prea usor influențat de dramaticele titluri pe banda care împânzesc televiziunile românesti de stiri, acelasi segment care apoi a trecut repede în extrema cealalta, ridicându-le în slavi pe cele doua (meritat, nu încape discuție – dar e sanatos sa nu exageram niciodata cu termenii de tipul “eroi”, “salvator” samd).
Raluca Olaru, care, fara sa joace, a fost una dintre surprizele placute ale weekendului din calitatea de analist invitat la Dolce, a punctat corect într-una dintre intervențiile ei, vorbind despre încrâncenarea si inabilitatea noastra de a accepta înfrângerile ca parte a unui amplu proces de învațare, comparativ cu strainii care sunt mult mai relaxați în ce priveste esecurile sportive. Un procent important (sau macar cel mai vocal) dintre consumatorii români de sport continua sa fie preocupați doar de rezultat, în loc sa vada perspectiva de termen lung, si refuza sa accepte ca nimeni nu e perfect si nu toate meciurile pot fi câstigate. Într-un final, totul s-a terminat cu bine din fericire, dar acel intermezzo dintre meciul trei si meciul patru ne-a oferit o proiecție a unui univers alternativ, pe care îl cunoastem, din pacate, prea bine.
