​Născătoare de multe expresii mai lemnoase ca lemnul, presa de la noi obișnuia să descrie înfrângerile echipelor românești din cupele europene cu fatidica formulă “măcar a căzut de pe un cal frumos”. Când eram mic mă fascinau și încă mi se mai par amuzante expresiile astea (de exemplu, știe cineva adevărata origine a expresiei “a rupt pisica-n două?”) populare, dar perfect ilogice, pentru că nu-mi imaginez că, dacă pici de pe un cal arătos foc, un pur sânge, calul lui Făt-Frumos, ce mai încoa-încolo, durerea este mult mai suportabilă decât dacă te-a zvârlit din șa o gloabă.

Marius CopilFoto: Facebook

În schimb, printr-o astfel de frază, ni se implementa ideea că e perfect tolerabil să pierzi cu o echipă de talie medie spre mare, că doar ce pretenții puteam să avem de la cluburile noastre? Ei erau “vesticii”, “occidentalii”, “superiorii”, noi eram pricăjiții din est, fără bani, dar mai ales, fără încredere că putem schimba calculele de pe hârtie. Era epoca în care la alte sporturi pe echipă, la handbal și la volei mai ales, se practica des obiceiul de a renunța la dreptul meciului de acasă pentru a evita niște costuri de organizare, că “oricum n-avem nicio șansă să ne calificăm”. Așa că “gruparea” românească (alt termen de lemn) își juca ambele meciuri în deplasare, atât turul, cât și returul, la interval de o zi, două, renunțând, practic, la orice șansă de calificare, chiar și la alea teoretice.

Sigur că discuția e mai serioasă și mai amplă de atât, sigur că în multe situații diferența valorică era chiar insurmontabilă. Deranjant era însă altceva, nu ni se spunea doar că orice înfrângere e scuzabilă. Ni se spunea că e în regulă SĂ NU LUPȚI. Că e în regulă să nu încerci.

Citește continuarea articolului pe Treizecizero.ro.