Nu am văzut atacul din 7 octombrie; dar nu mi-e rușine, că nu l-a văzut nimeni.
Nu văd pacea care să urmeze acestui război, așa cum orice pace urmează oricărui război. N-o văd, pur și simplu. Dar nu mi-e rușine: n-o văd nici alții mai deștepți.
Nu am „văzut” însă Gaza de dinainte de război și pentru asta mi-e rușine. Am crezut și eu ce credea toată lumea: că Gaza era un fel de țărișoară, o fâșie supra-populată și unde se trăia mizerabil, așa, ca-ntr-un ghetou din Ferentari. De fapt, chiar mai rău, că un locuitor din Aleea Livezilor n-are decât să facă efortul de-a se ridica în picioare, să meargă câteva zeci de minute și gata, e în plină Uniune Europeană. Ceea ce un locuitor din Gaza, credeam eu, nu putea să facă.
Iată ce povestește* doamna Alina din Iași, de profesiune tehnician dentar: „El (Iosef, fiul doamnei Alina - nota mea) învaţă la o şcoală particulară, care aparţine de Patriarhia Latină din Ierusalim. M-am gândit că e mai bine ca fiul meu să dea aici Bacalaureatul, iar planul nostru era să-l aducem apoi în România, să meargă la facultate”. Hai să recapitulăm: doamna Alina se mută din Iași în Fâșia Gaza având ca motivație studiile copilului. OK. Exact ce-am făcut și eu: m-am mutat din București în Brussel din exact același motiv. Acum, în interviul acordat jurnaliștilor Alexandra Șerban și Laurențiu Ungureanu, doamna Alina explică prin ce momente dificile trece, datorită războiului. O cred.
Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o ființă umană ar putea să aleagă Fâșia Gaza în loc de Iași. Poate am eu probleme cu capul. Ca să verific, mi-am sunat prietenii de la Londra, cu care am rămas în legătură de când ne-am cunoscut, în 2014.
Și iată ce-am aflat. Zeci de mii de palestinieni, în majoritate femei, obișnuiau să își ia joburi temporare în Londra, să muncească din octombrie până în iunie, apoi să demisioneze și să plece cu copiii în Fâșia Gaza, ca să-și petreacă acolo vara. Evident, asta se întâmpla înainte de atacul Hamas. Care era motivația lor? Să se joace copiii cu verișorii și cu prietenii lor. Acolo, în Gaza, era viață; la Londra era doar muncă, școală și plictiseală. Verile din Gaza erau fericire pentru aceste (în majoritate) femei, care se bucurau de fiecare clipă: stăteau de vorbă, povesteau, beau ceai și cafea, făceau vizite, socializau… viață! În Fâșie nu se muncea. Aproximativ 500 de camioane pe zi intrau acolo, încărcate cu provizii de toate felurile, astfel încât traiul în Gaza era asigurat. Electricitatea și apa veneau din Israel, iar banii veneau din ajutoarele internaționale (se pare că toată planeta „cotiza”, ceea ce pentru mine este absolut de neînțeles: mie de ce nu-mi dă nimeni nimic, că nici eu n-am job?). Mai mult: o fracțiune considerabilă din personalul medical al Regatului Unit este reprezentată de imigranți palestinieni și de urmașii lor. Ei bine, acești oameni consideră că este un punct de onoare să facă voluntariat în spitalele din Gaza, așa că serviciile medicale de acolo erau, de fapt, de foarte bună calitate - și, desigur, gratuite. Școlarizarea… ați citit mai sus. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
