​Săptămâna trecută s-a încheiat prima ediție a Cupei ATP, noua competiție între națiuni din tenisul masculin. În timp ce românii au făcut audiență din fața televizorului, la masa bogaților a participat și Republica Moldova, alături de numele mari din tenisul mondial. E probabil unul din cele mai emblematice exemple ale declinului tenisului masculin românesc din ultimii ani. Cât de rău stau însă, de fapt, lucrurile?

HotNews.roFoto: Hotnews

Ca să pună parcă puțin sare pe rană, chiar la partida inaugurală organizatorii turneului au făcut una din confuziile alea clasice cu imnul, jucătorului moldovean Alexander Cozbinov intonându-i-se „Deșteaptă-te, române!”.

Probabil tot românul fan al tenisului știe Cupa Davis. Fie trăiește din amintirea finalelor pierdute de Năstase-Țiriac în anii ‘70, fie a prins meciurile antologice făcute de „Cneazul” Andrei Pavel, ceva mai recent. De la ultimul meci al României în grupa mondială, primul eșalon al competiției, au trecut însă nouă ani. De atunci lucrurile au mers din rău în mai rău, de-am ajuns în grupa a II-a a zonei Europa/Africa, un fel de Divizia C a tenisului masculin inter-țări. Spre exemplu, ultimul meci al României din Cupa Davis a fost contra Zimbabwe.

Cupa ATP însă e mai puțin cunoscută, ea înlocuind o altă competiție paralelă Cupei Davis, „World Team Cup”, la care s-a renunțat în 2012 fiindcă nu era nimeni curios de ea. Anul acesta s-a desfășurat prima ediție a noii competiții, care s-a dovedit un succes mai mare decât se aștepta oricine, atât ca popularitate, cât și rețetă financiară.

Drept dovadă, a atras opt din cei mai buni zece jucători din lume, iar finala s-a disputat între Spania și Serbia, cu Rafael Nadal și Novak Djokovic în prim-plan.

Partea inedită e că formatul ATP Cup îi permite aproape oricărei țări să tragă speranțe că poate lua parte. Principalul criteriu după care se face admiterea e ranking-ul ATP al celui mai bun jucător al țării respective. Asta înseamnă că și națiuni fără vreo mare tradiție în tenis pot fi admise, atâta timp cât au jucător de top 50. Așa a ajuns și Republica Moldova să participe, mulțumită lui Radu Albot, singurul jucător de peste Prut care are legătură cu sportul alb la nivel înalt.

Cum ar putea participa România la ATP Cup

Toate speranțele țării noastre stau într-un singur nume: Marius Copil. La ATP Cup sunt admise țările cu cei mai buni 24 clasați jucători ai planetei. Dacă te uiți la poziția actuală din clasament a jucătorului arădean, 151 ATP, ai putea crede că sunt niște speranțe de doi lei. Nu e cazul. Marius începea anul trecut cu cel mai bun ranking din carieră, 56 în lume, poziție de pe care ar putea spera, cu ceva noroc, să ducă România la competiția din Australia.

Totuși, chiar și în situația în care Copil ar reveni pe cel mai bun loc din carieră, 56 e departe de 24. Doar că în clasamentul ATP sunt mulți jucători din țările de top în materie de tenis, ceea ce înseamnă că și unii clasați mai jos își pot duce națiunea în competiție, că nu participă Franța sau Spania cu trei echipe. Așa a ajuns Norvegia să meargă la ATP Cup, grație lui Casper Ruud, locul 60 în clasament.

Partea bună e că Marius are toate calitățile necesare unui jucător de top: e puternic, are servă ce rupe, forehand solid, backhand nu prea rău, iar în ultimii ani și-a îmbunătățit mult și mobilitatea în teren. Cel mai bun exemplu al tenisului pe care îl poate arăta când e în formă l-a jucat la finala de la Basel când a pierdut greu cu Roger Federer, după ce anterior îi eliminase pe Marin Cilic (6 ATP) sau Alexander Zverev (5 ATP).

Partea mai puțin bună e că, în pofida calităților, Marius pare să rămână blocat la nivelul de „eternă speranță”. Marea hibă? Lipsa de consecvență. Azi trece de un jucător mai bine cotat, mâine pierde cu unul sub nivelul său. După un 2018 în care a reușit cel mai bun ranking, în 2019 a căzut 100 de poziții în clasamentul ATP. Dar 2020 e un an nou.

În căutarea rachetei doi

Dacă e să facem abstracție de Copil, în tenisul masculin românesc cam bate vântul când vine vorba de un jucător de valoare măcar apropiată. După retragerea lui Adrian Ungur nu mai avem nici măcar un jucător care să joace constant la nivelul Challenger Tour, circuitul inferior turneelor ATP. Următorul cel mai bine clasat jucător în clasamentul single e Filip Cristian Jianu, pe locul 422 mondial.

Asta nu e neapărat o tragedie în sine, s-a întâmplat și la case mult mai mari. Problema e că nici nu pare să vină nimeni din urmă iar asta nu e de ieri, de azi, ci de ani de zile. Ultimul jucător de top pe care l-a dat tenisul masculin românesc la simplu a fost Victor Hănescu (26 ATP), jucătorul din București devenind profesionist în 1999! Hănescu e și ultimul român care a câștigat un turneu ATP, la Gstaad în urmă cu 12 ani.

Cu destulă regularitate un jucător talentat e desemnat drept „viitorul tenisului masculin românesc”. Dacă îți sună cunoscut numele lui Bogdan Borza probabil e fiindcă e puștiul acela a fost ales la 15 ani să joace într-o reclamă alături de Federer și rapid unii l-au văzut drept un Roger român. Între timp a împlinit 22 de ani și nu a urcat mai sus de locul 700 în clasamentul ATP.

Sau poate îți amintești de Patrick Ciorcilă, altă mare speranță care între timp s-a lăsat de tenis la 18 ani și s-a apucat de antreprenoriat. Probabil cele mai emblematice exemple sunt ale lui Răzvan Sabău sau Florin Mergea, foști campioni la Wimbledon în perioada junioratului (atât simplu cât și dublu, în cazul lui Mergea).

Însă marele handicap al tinerilor jucători români e tranziția de la juniori la profesioniști. Deocamdată niciunul din preconizații viitori jucători de top nu a reușit să se ridice la nivelul acoladelor.

Numele care promit...din nou

Filip Cristian Jianu alături de Roger Federer

Totuși, în pofida titlurilor bombastice, la cine ne-am putea aștepta să devină racheta doi a României? Mai multe nume ies în evidență, o să mă opresc asupra a trei dintre ele, care cred că au cel mai mare potențial.

Filip Cristian Jianu. E cel mai bine clasat jucător în clasamentul ATP după Copil, deși acesta nu e întotdeauna cel mai relevant criteriu. Bucureșteanul de 18 ani a ajuns anul trecut în ultimii patru la proba de juniori a Australian Open-ului, fiind doar la o minge distanță de finală. Tot în 2019 a reușit să câștige două turnee Futures (n.r. al 3-lea circuit valoric, după turneele ATP și cele Challenger), pierzând alte două finale. Un mare atu pentru el e că a urmat cursurile Academiei Bollettieri din SUA, cea mai faimoasă școală de tenis din lume. Academia a format jucători ca Andre Agassi, Monica Seles, surorile Williams, Maria Sharapova sau Kei Nishikori.

Nicholas David Ionel. Cu un an înaintea împlinirii vârstei majoratului acesta a reușit să câștige deja patru turnee Futures, primele două la doar 16 ani. La ultimele s-a calificat și în finala probei de dublu. A fost doar al doilea jucător sub 17 ani care a reușit să câștige un titlu profesionist în 2019 iar performanța e cu atât mai impresionantă cu cât titlurile au venit consecutiv, între lunile septembrie și noiembrie ale anului trecut, rezultatul a 20 de meciuri la rând fără înfrângere. Nicholas David a trecut și el pe la Academia IMG a lui Nick Bollettieri, iar în prezent se antrenează în Franța, la școala de tenis a lui Patrick Mouratoglou, antrenorul Serenei Williams.

Dragoș Dima. Jucătorul originar din Ploiești e și „locotenentul” lui Marius Copil în echipa de Cupa Davis, în pofida ranking-ului actual de 794 în clasamentul ATP. Dragoș e cel mai experimentat jucător român din circuitul profesionist, cu opt titluri futures în palmares și încă 13 finale pierdute. E și singurul tenismen mioritic aflat încă în activitate (în afară de Copil) care a reușit să câștige un turneu Challenger, victorie care l-a propulsat în primii 300 de jucători din lume.

Din păcate, 2019 a fost un an dezastruos pentru el iar la cei 27 de ani ai săi se află la vârsta aia în care nu mai poate fi considerat mare speranță, dar nici nu e de ignorat. Alții au reușit „breakthrough”-ul în tenisul mare mult mai târziu.

De ce ar fi importantă participarea la ATP Cup

Horia Tecău și Florin Mergea

Nu e doar ceva de dragul „să fim și noi acolo”, să ne mândrim că suntem români neaoși. Partidele între țări se desfășoară pe sistemul cel mai bun din trei, adică două meciuri de single și unul de dublu. Iar la proba de dublu îi avem pe nemuritorii Horia Tecău și Florin Mergea, medaliați cu argint la Olimpiada de la Rio. Niciunul nu e în cel mai bun punct al carierei dar rămân un duo redutabil. Cu ei în echipă și un Marius Copil în formă chiar am avea șanse să câștigăm câteva partide, nu doar să facem act de prezență.

Dar cel mai important e că ATP Cup vine la pachet atât cu puncte în clasamentul ATP (ceea ce Cupa Davis nu o face), cât și cu premii consistente în bani. Poate că pentru jucătorii de top nu contează atât de mult partea financiară, dar pentru cei care se chinuie să-și câștige existența din tenis sunt o mană cerească.

De exemplu, georgianul Alexander Metreveli (678 ATP înainte de turneu), a încasat puțin peste 50 de mii de dolari pentru participare și o victorie, aproape cât a câștigat de-a lungul carierei, până la 26 de ani. Pentru jucătorii noștri care se zbat în subsolul clasamentului mondial și ar face parte din echipă recompensa financiară pentru participarea la competiție ar fi ca și cum l-ar prinde pe Dumnezeu de picior.

În afară de un sprijin real din partea Federației Române de Tenis, obstacolele financiare sunt principalul motiv pentru care tinerii jucători români nu reușesc să facă tranziția de la juniori la profesioniști sau nu reușesc să se afirme la nivel înalt. Tenisul e un sport care costă, iar într-o țară săracă precum România rămâne unul de lux. Iar aici intervine un paradox al sportului alb: cei talentați de prea multe ori nu au sprijinul financiar să reușească, în timp ce pe cei cu bani îi părăsește uneori motivația când dau de greu.