Mai mult decât s-ar crede, era un meci musai de câștigat, elementar pentru Simona. Am resimțit asta din reacția ei de descătușare de la final, am văzut cât de important a fost pentru ea să bată aici. O înfrângere ar fi crescut mult presiunea pe ea și ar fi înmulțit întrebările inutile despre apartenența ei la top. O înfrângere ar mai fi lăsat-o și cu un bilanț nesatisfăcător în Slamuri: două sferturi de finală și acele două eliminări timpurii. Nu-i făcea dreptate - Simona e mult mai bună de atât -, dar nu-i făcea nici o imagine grozavă.
Cu o semifinală însă, lucrurile se schimbă dramatic. Vorba Svetlanei Kuznetsova, diferența între a fi cineva și a fi nimeni e fantastic de mică în tenis. Învingând-o pe Azarenka într-una dintre cele mai rotunde și importante victorii ale acestor doi ani și jumătate de când ne-a surprins pe toți, Simona a demonstrat multora că se înșală amarnic în ce-o privește.
Adevărul e, însă, că treaba Simonei nu este să se lupte cu miturile și să-i convingă pe cei care nu cred în ea. Nu e treaba ei să explice că meciul cu Lisicki a fost, de fapt, un obstacol util, și că orice jucător de tenis de elită suferă uneori teribil ca să supraviețuiască în deșertul unor astfel de meciuri chinuitoare. Treaba Simonei e să se ridice la nivelul așteptărilor atunci când apar astfel de ocazii mari. Și să le identifice corect. Dacă face asta, miturile cad de la sine. Iar întâlnirea mult-așteptată cu Azarenka, jucătoarea căreia i-a luat locul în Top 3, era o astfel de ocazie.
E o victorie de asemenea elementară pentru ceea ce tinde să devină Simona. În primul rând, bătălia mentală dată de tot contextul descris mai sus. În al doilea rând, felul în care a obținut-o. Și-a luat victoria. A servit grozav. A atacat fără rețineri. A lovit curat, a construit inteligent, a sclipit la fiecare dintre cele 40 de winners, unele dintre ele, de manual. Și-a găsit jocul ei de atac, fără să și-l uite pe cel de apărare, făcând trecerea atât de ușor de la unul la altul. Într-un final, când intraserăm pe linia dreaptă a setului decisiv, Simona a ieșit la atac și a avut mai mult decât a putut Vika să țină pasul. E corect spus că și-a luat victoria. A intrat în teren și a atacat, jucând ca adevăratul număr 2 mondial.
Ceea ce e relevant: de prea multe ori în astfel de meciuri cu miză din trecut, Simona s-a pierdut fix acolo, de la 4-4 în decisiv, când greutatea fiecărui punct este dublă. Acum n-a mai clipit.
16
3
