Cea mai serioasă problemă a sportivilor români de nivel internaţional, marele obstacol pe care numai câţiva s-au dovedit capabili să-l treacă repetat şi constant, este vulnerabilitatea psihică.
Din cauza acestei nesiguranţe - care provine din "ADN-ul naţional", nu e doar a lor - avem deseori sentimentul că ai noştri rămân în stadiul de pretendent, de contender, chiar şi atunci când câştigă o competiţie majoră. Sunt acolo, în vârf, însă pentru scurt timp. Ar putea - uneori chiar pot, dar nu rezistă. Nu le lipseşte nimic şi, totuşi, (se) pierd.
Condiţia pentru a depăşi faima sportivă şi a te înfige în istoria lumii este o inconfundabilă nonşalanţă a triumfului, încăpăţânarea de a fi iar şi iar pe primul loc, de a te întoarce acolo şi dacă, printr-un accident, l-ai cedat, convingerea îndârjită că îl meriţi şi că-ţi aparţine. Menţinerea "ştrocului". Confirmarea pe termen lung.
Or, la acest capitol, România produce multe "lumânări" - sportivi înzestraţi, dar care ard uşor şi sunt uitaţi repede. Cu excepţia Nadiei, e greu să numim un român care să-şi fi dominat concurenţa autoritar, timp de câţiva ani, şi care, deci, să fi răspuns presiunii extraordinare a condiţiei de lider cu încă un aur, şi încă unul, şi încă unul, obţinute mai ales când contează, la turneele cele mai importante, la campionate mondiale sau Jocuri Olimpice.
Citește articolul complet pe Treizecizero.ro
