In lumea fotbalului exista o categorie de antrenori pentru care preluarea unei echipe seamana cu un concurs de confirmat sau infirmat teorii.
In cazul lui Hagi lucrurile se invart in jurul povestii cu “fostii mari jucatori care nu reusesc sa fie la fel de mari si ca antrenori”. Ciudat este ca desi s-a lasat de ani buni de fotbal, chestiunea demonstrarii sau contrazicerii acestei idei inca ii sta alaturi.
In acest context, fiecare posibilitate de a antrena din nou probabil ca este foarte bine analizata de Hagi. O reusita, l-ar urca, un esec ar inclina balanta spre confirmarea teoriei enuntate mai sus.
Problema ofertei de la Ankaragucu este ca nu prezinta siguranta. Turcii par un fel de Rapid, cu jucatori aruncati in strada pentru ca nu li s-a platit chiria, cu investitii inconstante in bugetul clubului, cu suporteri extrem de patimasi si cu o conducere recunoscuta pentru schimbarile dese de plan.
De altfel, cu exceptia mandatului de la “nationala”, cariera lui Hagi n-a prea insemnat angajarea in proiecte sigure, indiferent ca vorbim de Galatasaray in unul dintre cele mai critice momente financiare, fie ca a insemnat Steaua in apogeul controlului lui Becali.
Din acest motiv, Hagi se afla intr-o postura extrem de ingrata.
Daca va mai ezita mult pana sa ia o echipa, risca sa iasa din cercul celor disponibili sa antreneze, sa nu mai fie perceput ca practicant al meseriei.
Daca se duce la un club “nebun”, risca sa esueze din ratiuni care n-au legatura cu valoarea sa de tehnician.
Si totusi, Hagi ar trebui cumva sa revina. Antrenorii sunt tipi care risca, antreneaza, castiga glorie sau pierd apreciere. Chiar si antrenorii foarte buni fac asta.
0
0
