Un jucător amenințat de Mussolini, vizita cântărețului Carlos Gardel, rivalitatea cu Argentina: Uruguay-ul sărbătorește joi 90 de ani de la finala primei Cupe Mondiale din istoria fotbalului, ediție la care România a fost acceptată cu trei zile înainte de termenul limită la insistențele regelui Carol al II-lea, relatează AFP și FIFA.
FIFA a avut trei motive bune să aleagă Uruguay-ul drept țara gază a „Mundialului” inaugural: selecționata era o dublă campioană olimpică (1924 și 1928), anul 1930 reprezenta centenarul adoptării constituției țării și „în cele din urmă cel mai important motiv a fost că Uruguay a promis să plătească deplasarea și cheltuielile tuturor celor care vin”, a declarat jurnalistul sportiv Alfredo Etchandy pentru AFP.
Mica țară din America de Sud a reușit să construiască stadionul „El Centenario” într-un timp record, națiunea cunoscută la momentul respectiv drept „Elveția Americilor” reușind să ridice o arenă de 60.000 de locuri în doar șase luni.
13 țări au făcut deplasarea la Montevideo, toate invitate fără să treacă printr-o fază de calificări, lucru care nu s-a mai întâmplat de atunci: din 13 până în 30 iulie - Franța, Belgia, România și Iugoslavia, toate sosite din Europa cu un vas de croazieră; din partea Americilor - Chile, Argentina, Brazilia, Bolivia, Peru, Mexic, Statele Unite și, bineînțeles, țara gazdă.
Lotul României la Cupa Mondială din 1930
Regele, nebun după fotbal
Urcat pe tron cu doar 35 de zile înaintea debutului competiției, Regele Carol al II-lea a declarat că prima și cea mai importantă prioritate a sa este participarea României la Cupa Mondială, reușind după eforturi considerabile să obțină o invitație oficială cu trei zile înainte de expirarea termenului de înscriere, relatează FIFA.com.
Regele a trecut peste capul antrenorului Costel Rădulescu, alegând el însuși lotul care urma să participe la competiție.
Dar regele-selecționer s-a lovit de o problemă: unii din cei mai buni jucători ai naționalei erau angajații unei companii petroliere britanice care a refuzat să le acorde concediu plătit timp de trei luni cât ar fi durat participarea la „Mundial”, amenințându-i că nu vor avea un loc de muncă la care să se întoarcă.
Carol a rezolvat situația sunându-l pe directorul companiei să-l amenințe că aceasta va fi închisă dacă nu le dă drumul jucătorilor iar, previzibil, acesta a cedat.
Regele s-a deplasat cu lotul în țara sud-americană iar în timpul traversării de 16 zile a Atlanticului, antrenorul Rădulescu a avut un jucător în plus de supervizat, Carol alăturându-se la antrenamentele cu mingea.
România a făcut parte din grupa a III-a, alături de Uruguay şi Peru. La prima partidă, jucată pe 14 iulie, contra peruvienilor, tricolorii au câștigat cu 3-1. Însă în meciul următor contra Uruguay, cu stadionul umplut peste capacitate, toţi spectatorii fiind susținători ai ţării gazdă, românii au fost învinși cu 4-0 şi erau trimişi acasă.
O finală previzibilă
Uruguay și Argentina s-au calificat lejer în finală, o repunere în scenă a meciului pentru aurul olimpic din urmă cu doi ani câștigat de „celești” în Amsterdam.
„Erau rivale tradiționale care au câștigat toate competițiile majore din 1900, atât la nivel național cât și de club”, afirmă Etchandy.
Multe anecdote au făcut partida memorabilă, printre care și vizita făcută ambelor echipe cu o zi înainte de finală de către Carlos Gardel, legendarul cântăreț de tango argentinian... născut în Toulouse.
Potrivit ziarelor vremii, din cei 70.000 de spectatori care au intrat în Centenario în ziua finalei, aproape 15.000 au sosit din Argentina traversând Rio de la Plata în vase cu aburi.
„Nu i-am tratat pe argentinieni bine”, recunoaște Etchandy, afirmând că „a fost un joc foarte dur”.
Unul din jucătorii argentineni, Luis Monti, a fost amenințat cu moartea și „a terminat meciul tulburat, după ce a jucat foarte slab”, relatează jurnalistul.
Potrivit unor versiuni ale poveștii, Monti a fost amenințat de doi italieni trimiși de însuși Benito Mussolini care voia ca starul argentinian să joace în tricoul Italiei. Naturalizat doi ani mai târziu, Monti a jucat și a câștigat Cupa Mondială din 1934 cu Azzurri, având distincția de a ridica deasupra trofeul suprem al fotbalului din partea a două țări diferite.
Potrivit unei alte povești, la momentul respectiv FIFA nu avea un balon oficial și ambele echipe voiau să joace cu mingea lor.
Arbitrul Jean Langenus a fost „un belgian puțin cam îngrijorat de situație” și a decis ca meciul să se desfășoare cu două mingi: cea a argentinienilor în prima repriză, aceștia conducând la pauză cu 2-1 și cea a uruguayenilor în a doua, aceștia marcând trei goluri după reluarea jocului, câștigând astfel prima Cupă Mondială cu 4-2.
0
1
