Dar cel mai probabil nu vom ști. Dacă istoria recentă ne învață ceva, atunci în câteva zile, hai săptămâni, ne vom fi întors bucuroși la mocirla fotbalistică mioritică de toate zilele, la mizele mici, la “greii fotbalului românesc” pe care-i vom învârti dintr-o televiziune în alta, la atenția excesivă, invers proporțională cu meritele, pe care le vor primi evenimente mărunte din campionatul intern. Vom uita rapid de învățămintele acestui eșec și ne vom vedea, firesc, de ale noastre, numai pentru a fi din nou surprinși de următoarea dezamăgire pe care o va produce echipa națională la proxima ocazie importantă. (...)
E bine că ne-a bătut Albania. Sigur, o calificare în optimi ar fi fost preferabilă pentru satisfacția imediată, chiar și obținută (cum altfel) cu un gol ciupit cumva. Dar ar fi fost o minciună cu picioare scurte. Nu ne-ar fi dus prea departe, dar ne-ar fi băgat iar mizeria sub preș. Prima echipă respectabilă pe care am fi întâlnit-o în optimi ne-ar fi trimis rapid la aeroport, dar am fi rămas cu greșita senzație că am mâncat și ne-am săturat, chiar dacă era vorba de aceeași ciorbă lungă și chioară, fără vreo valoare nutritivă. Am fi mâncat, așadar, și n-am fi înțeles nimic.
Cu toate relele ei, înfrângerea face parte din joc și-ți oferă șansa de a învăța, atât lucruri despre tine, cât și cum să devii mai bun. În lumea civilizată, eșecul nu e o „rușine”, ci o oportunitate de îmbunătățire. De aceea, acest eșec dezolant ne dă o șansă să ne privim în oglindă. Asta, dacă suntem, în sfârșit, bărbați și acceptăm să spunem lucrurilor pe nume. Iar aici n-o să adaug o frază sclipicioasă, precum “Vremea minciunilor a trecut”. Nici vorbă. Vremea minciunilor va fi exact atât cât vom permite să fie; minciunile, incompetența și irelevantul nu apar și dispar pur și simplu, ci-s produse de oameni. (...)
Pintilii, Alibec, Stancu, Mățel, Hoban și toți ceilalți jucători ironizați și făcuți în toate felurile acum în Social Media (iarăși, picăm ușor în extrema cealaltă), nu strică atât de mult precum am crede. Ei sunt doar fețele vizibile acum, trimiși să scoată cu mâna goală castanele din foc. E irelevant că selecția a fost imperfectă, dacă în locul lor ar fi fost alții. Ei sunt fețele dintr-un catalog pe care trei sferturi dintre noi habar n-aveam cum să-l umplem înainte de Euro. Nu ne mai cunoaștem echipa națională pentru că nu ne mai reprezintă. Nu ne mai reprezintă pentru că ne-am deconectat afectiv de ea; până și această scurtă repriză de răcorire post-Albania, scurtată prematur de pauza de Rusalii, pare un pic artificială. Ne va trece repede. Dar acest proces de deconectare nu s-a produs peste noapte. E un proces început de ani și completat acum. Unei bune bucăți din public nu îi mai pasă de echipa națională. E cel mai periculos lucru care s-ar putea întâmpla acestui sport în România.
Citește articolul complet pe Lead.ro.
0
8
