Episodul I: Începuturile
Poveștile se nasc în jurul unei echipe cu istorie. În seria HotNews.ro spunem începând de astăzi 100 de ani de Rapid. Sunt atâția ani în care s-au adunat fascinații, mituri, experiențe. Era nevoie de 100 de ani ca înfrângerile să fie socotite biete ghinioane, bune de uitat în vreo crâșmă din Giulești. Este nevoie de 100 de ani ca victoriile să fie carnavaluri începute în Potcoavă, urcate pe Podul Grant și întinse în tot cartierul Giulești.
Astăzi începem cu CFR-ul lui iunie 1923 și Rapidul anilor lui Iuliu Baratky. Si spunem poveștile Galeriei din Giulesti. Povestim împreună cu Pompiliu Constantin, autorul cărții „Rapidismul” , într-un VIDEOSTORY.
Rapidiștii au fost comparați de către cronicarii sportivi cu englezii. Englezii fiind primii care au dat cu piciorul în minge, în epoca modernă, prin anii 1860. Și rapidiștii au devenit „englezi”, în 1967, când Giuleștiul a câștigat campionatul.
Și galeria a comparat echipa cu Real Madrid, începând cu anii 1970. Erau imprevizibilă reacția jucătorilor în fața piedicilor puse de liderii comuniști. Realul era ba în divizia B, ba în A. Realul Rapid bătea uneori campioanele Dinamo și Steaua. De frică, Miliția aresta jucătorii Realului.
Nici stadionul Giulești n-a rămas fără o mitologie. A fost lăsat fără tribună, din lipsă de bani, zeci de ani. Galeria i-a zis Potcoavă. Și Potcoava, nu-i așa, aduce noroc Rapidului.
Nașterea pasionalului Rapid
Totul începe pe 11 iunie 1923 într-o sală de clasă primară din Giulești.
Lucrătorii CFR Teofil Copaciu, Dumitru Constantinescu, Geza Ginzer, Tudor Petre, Franz Hladt, Grigore Grigoriu au făcut Asociația Culturală și Sportivă CFR. Pe 25 iunie 1923 au ieșit actele acestei Asociații. Cum Rapidul s-a ferit de implicările politice, 11 iunie a fost uitat, fiind capturat 50 de ani de o sărbătoare comunistă.
25 iunie a devenit ziua națională a Rapidului. Când CFR s-a înființat, era pasiunea cea mare a prietenilor, dar și un haos în fotbalul românesc. Și în acest haos a jucat mult timp și CFR, primul nume al Rapidului de astăzi. De aceea, poate ideea asta de a pune ordine în haos, adică a o lua de atâtea ori de la capăt, a intrat în fibra rapidistă.
Și a luat-o Rapidul de multe ori de la capăt.
A luat-o de multe ori din „clasa primară” a fotbalului românesc A bătut CFR-ul, că așa se numea Rapidul pe vremea aia, Ungaria B cu 3-0, la Budapesta, în 1936? A fost sărbătoare națională. Jucătorii au fost luați pe brațe de la tren și s-a pråznuit trei zile și trei nopți la „Luther” (lângă Gara de Nord).
A luat Rapidul campionatul în 1967 și apoi ce-a urmat? Echipa s-a destrămat în 2 ani. Și a agonizat ba prin Divizia B, ba prin A. Rapidul a luat-o iar de la capăt.
Iar s-a câștigat campionatul în 2003, a fost faliment în 2016. Iar a luat-o de la capăt, din Divizia Onoare. Câte începuturi pentru Rapid!
Dar să privim acum spre haosul anilor 1923. Povestea o știe Pompiliu Nicolae Constantin, autorul „Rapidismului” (vezi VIDEOstory)
Fotbalul, spune Pompiliu, nu era așa popular ca astăzi. Ideea de a da cu piciorul în minge era văzută ca o prosteală, iar a căsca gura la așa circ, era pierdere de timp.
Tricourile? Au, cum să nu, propria lor poveste. Violete, s-au ales la întâmplare și se umpleau de funingine de la cărbunele trenului care trecea prin Giulești si se murdăreau de la noroiul din teren. Și, cum în 100 de ani e loc de legende și „tricoul vișiniu” are povestea lui. Ion Chirilă zice că, dacă jocul cu mingea era masculin, tricoul se spăla și se conjuga ca treabă feminină. Și soțiile violeților au făcut tricouri din perdelele vișinii, au găsit că vișiniul se ia mai greu la spălat. Pompiliu Constantin, istoricul rapidist, nu crede în această legendă. El crede că Bauer a venit cu niște tricouri de calitate, dar vișinii, de la Viena. Cum a fost? Cui îi pasă? Rapidiștii zic că, așa cum unii se tatuează, ei se nasc cu sufletul vișiniu.
Să fi fost reguli fotbalistice până în anii 1940?
Destul de vagi, bune să fie încălcate. Strategii? Da, cea mai simplă strategie era să dai la „gioale”, îi anulai adversarului jucătorii mai buni. Sau toată echipa umbla după minge dintr-o parte în alta, într-o derută continuă.
Tot Pompiliu Constantin o spune în mărturisirea sa de credință, numită „Rapidismul”. Erau vremuri în care, nefiind salarii mari, puteai „să îmbunezi” jucătorii cu mâncare și băutură din belșug. Sau să uiți vagonul de tren în altă stație.
Toate astea s-au întâmplat rapidiștilor.
Uite povestea cu Vasile Chiroiu Tunaru’ rapidist, la Constanța. Era meci cu Elpisul. Constănțenii l-au lăudat, l-au momit încă de la gară pe Chiroiu. Ce jucător ești, ce minune, cum dai tu goluri, nu dă nimeni. Și Chiroiu se lasă distrat, luat la chef, pe la ora 11. După amiază, meci. Și bea Chiroiu un număr de Murfatlaruri și suporterii zic, gata, am anulat omul de gol. Și se face ora meciului, Chiroiu cere înc-un pahar, suporterii lui Elpis, zic, dar începe meciul. Chiroiu: „eu nu joc, am genunchiul rupt!” Vă dați seama cine nu mai avea haz.
Și uite și altă poveste din marea carte a legendelor Rapidului. Erau așteptați bucureștenii, sus, la Orșova, la un demonstrativ. Rapidul iar avea echipă de nume și renume. Și la Orșova a ieșit lumea în stradă, cu caleașcă, cu fanfară. Veneau fotbaliștii, vedetele. Și a ajuns trenul în Orșova, dar nu și vagonul cu jucători. Unde-i Rapidul? Fusese decuplat de șeful de gară de la Turnu Severin. Poate omului nu-i plăceau vedetele, poate nu-i plăcea fotbalul.
În aceea Românie fotbalistică, totul era la început și totul era de făcut. Este un început în care degeaba aveai talent cu carul, dacă n-aveai pe cine să bucuri cu jocul tău. A trebuit să-și convingă fiecare spectator că e bună, echipa a crescut odată cu galeria.
Locul nașterii Galeriei: cartierul Giulești. Giuleștenii: „îi știu, îi cunosc sunt prietenii mei” (Gică Petrescu - Podul Grant)
Într-o sală de clasă, cum spuneam, unde se-nvăța alfabetul, s-a născut Rapidul. Lângă pod. De te urci pe Podul Grant astăzi cuprinzi parte din cartier. Și culmea, îți faci o idee astăzi, la 100 de ani, despre cum arăta Giuleștiul din 1923, Giuleștiul întemeietor.
Giuleștiul e și acum, ca-n 1923, un cartier de case, nu întotdeauna aliniate, cu străzi greu de umblat pe ploaie și ninsoare. Giuleștiul este plombat cu blocuri doar 2-3 stații de tramvai, aproape de stadion. Sunt blocuri din anii de-nceput ai comunismului. Giuleștiul fusese plombat cu blocuri, cum se spunea pe vremea lui Ceaușescu, să nu se vadă sărăcia de pe Pod. Sărăcia din mahalele Giulești Sârbi, Giulești-Țigani, drumul spre Roșu.
De când se știu, giuleștenii au o singură legătură adevărată cu restul Bucureștiului, Podul Grant, Teatru, Stadion.
Liniile de cale ferată nu lasă o altă intrare-ieșire din cartier. Și nimeni n-a construit în 100 de ani, vreun alt pod, vreo altă ieșire din cartier. Cartierul este ca al unei lumi care e condamnată la izolare. De 100 de ani. Din 1923, pe vremea Dictaturii și astăzi în 2023. Cartierul ceferiștilor a fost, cartierul celor care voiau să-și facă un destin în Capitală, se angajau la CFR care le dădea o casă, un salariu. Erau ceferiști, într-o solidaritate dată de meserie. Erau ceferiști și destinul le era lângă calea ferată. Cu cine să ții la fotbal în capul ăsta de lume, dacă nu cu Rapid, creația și mândria cartierului?
Starea cartierului Giulești de altădată este păstrată până astăzi.
Printre casele de astăzi, cu terenuri strict desenate, n-ai cum să nu ai sentimentul unui „trib”, cu ritualuri și familiarități în timp formate. Este sentimentul unui trib unit al suporterilor și jucătorilor. Un trib născut între liniile de cale ferată și un Pod.
Acest lucru îl mărturisește actorul Ion Dichiseanu: „Genetic, am fost programat să fiu suporter al Rapidului. Toată copilăria mea am bătut mingea printre liniile de cale ferată”
Și Ionel Teodoreanu spunea la fel, în perioada interbelică. Cel venit în Giulești la fotbal „ar vrea să plece, să se desolidarizeze de ceilalți. Dar stă. Parcă speră. E absurd. Nimic nu justifică logic o astfel de speranță. Dar mai stă fiindcă a intrat în absurd”. (citate din cartea lui Pompiliu Constantin, eroul VIDEOstory-ului)
Tot simbolic putem vedea și astăzi singura constanță a cartierului de zeci de ani. E vorba de legendarul tramvai 11, legând marginile Bucureștiului, Rahova, Ferentariul și 16 februarie. Legând cartierele mărginașe ale orașului, legate de soarta asta a fiecăruia de a-și face un viitor în marea metropolă. De aceea tramvaiul 11 leagă cartiere în care găsești fără număr rapidiști.
Din celălalt cap de lume, Ferentari, venea Tudorică cu trompeta lui. Când se lăsa depresia peste stadion, când ploua și ningea, cine ridica moralul din morți? Tudorică. Nu știa Tudorică multe melodii, dar destule erau subversive, încât miliția îi confisca trompeta. Și, să nu uităm, galeria strângea bani să-i ia lui Tudorică altă trompetă.
Și n-a fost doar trompeta din Ferentari în fruntea Rapidului. Show-ul galeriei Rapidului era făcut să-nceapă și cu tobele lui Tigaie. Sau ale lui Iulian Nicolae, care compusese „samba do brasil”. Sunetele de tobe reamintesc ca Rapidul e un trib, care nu-și uita originile.
De ce „suntem peste tot acasă?” Pentru că am jucat peste tot în România, de la început
Jucătorii ceferiști din anii 1923-1940 aveau o meteahnă, o plăcere nebună. În anii aceia, jucătorii plecau în țară la meciuri „demonstrative”. Erau la doi pași de tren, doar. Trebuiau să arate tuturor ce-nsemna fotbalul, ce se poate face cu mingea. Dormeau de-a-n picioarelea în tren sau întinși pe niște saltele, vai și amar, în vagoane ruginite și friguroase. Și era așa de tare această a doua natură, de a fascina încât în 1931, un cronicar sportiv (citat de Pompiliu Constantin-VIDEOSTORY) critică jocul „frumos pentru ochi, dar ineficace” în adunarea punctelor.
Jucătorii își permiteau tot felul de grandomanii. Nemâncați, jucătorii de atunci ai Rapidului trăiau gloria aclamațiilor, „se hrăneau” din privirile lacome de nou ale spectatorilor. Spectatorii se-nghesuiau să vadă ce nu mai văzuseră vreodată. Cine vedea jongleriile fotbaliștilor ținea minte și spunea și altora. Jucând în tot felul de locuri din România, ceferiștii și-au captivat admiratorii. Și de atunci, de la bunicii curioși s-a dus „microbul” până astăzi la fanaticii vișinii.
Da, suntem peste tot acasă. Se știe că anii de început ai secolului 20 au fost ai invențiilor și ai curiozităților.
Fotbalul face și el parte din aceste „descoperiri” ale publicului românesc.
Rapidul a fost în România de după Primul Război precum cinematograful, radioul și calea ferată. Toate existau, de toate se auzise, dar erau destul de proaspete pentru văzul și mințile oamenilor, intrigau, uimeau, erau privite cu speranță dar și cu temere. Și tu, ca spectator curios, cum să nu transmiți aceste emoții puternice, din generație în generație? Și să spună nepoți și strănepoți din Constanța, din Galați, din Iași, din Târgu Jiu, din Cluj sau Timișoara: bunicul i-a văzut pe Baratky și pe Bauer și mi-a spus că Rapidul este „farmecul vieții. Și eu văd că bunicul are dreptate”.
Rapidul n-a fost cea mai veche echipă de fotbal si nici nu se poate compara cu descoperirile mari ale omenirii, dar poveștile create de Rapid se țin minte și astăzi, ca o inițiere într-o lume dornică de noutăți. Așa ceva, cum se naște un Rapid și rezistă în ciuda atâtor piedici, nu vezi tot timpul.
Iată o asemenea poveste uimită din cartea lui Ion Chirilă: „Marți am jucat un meci la Meri. un sat între Bumbești și Livezeni, al cărui șef de gară era mort după Rapid. Omul ne-a spus chiar de la început ce poate oferi: o mâncărică la prânz, ca să nu adormim pe teren, și o masă seara, pe săturate, ca după tăierea porcului”.
Pornind dintr-un cartier cât nuca, istoria răspândirii microbului giuleștean începe cu demonstrative pentru public.
„O galerie nebună, nebună, nebună”
Istoria fotbaliștilor începe cu încântarea publicului „O galerie nebună, nebună, nebună” (Ilie Dobre) - Istoriile galeriile Rapid.
O galerie este mai liberă decat o echipă de fotbal N-are obligații, n-are constrângeri. Face totul de bunăvoie și mereu se poziționează față de evenimentele echipei. Indiferent ce a fost, următorul meci e samba lui Moș Crăciun: bogat în scandări, cu toată energia și entuziasmul în vine și-n glasuri. Și de greul acestor momente și de nebunia lor e cazul să-i amintim pe șefii de galerie recunoscuți. Un cuvânt lui Bocciu de astăzi, Liviu Ungurean, pentru fiesta fiecărui meci. Și galeria nu-și lasă pănă-n ultimul minut jucătorii chiar dacă au pierdut la Cluj, Constanța sau pe Giulești.
Galeria de astăzi intonează și cântecele lui Mircea Teodorescu din anii `60, Și ale lui Mihai Crețu din anii `70 (care avea mania de a adapta cântece internaționale la versuri românești). Ale lui Cristi Barbă, Titi Grămadă, Cristi Mircea, Gigi Corsicanu. În anii `80 -`90 era Mincea, zis Geamgiul, cel care comenta meciul cu vulcanul galeriei, avea cântece după mersul meciului din teren. Și era ca acum: galeria nu tăcea nici la necaz, nici la bucurie. Mincea a mers pe jos de la Târnăveni la București când, după 6 ani de divizia B, Rapidul s-a întors în prima divizie.
Galeria are toate armoniile muzicale de partea ei. Uite-l pe Nicu Constantin care adaptează un cântec de pahar:
Uite-l pe Florian Pittiș, în stil pop:
Anda Călugăreanu, folk:
În ritm hip hop e Rappa - Dincolo de RAPID Nu Exista Viata
„Galeria lui Rapid nu e membră de partid”
Galeria n-are stăpân
Galeria își divinizează jucătorii și nu-i lasă la greu Iată-i pe Bazil Marian și Valentin Stănescu (proaspăt veniți de la echipa Carmen, desființată). În 1948, în „Sportul Popular”, ambii erau făcuți obezi, stăpâni de cârciumi, netrebnici. De ce? Vorbeau cu oamenii din galerie împotriva comuniștilor. Se cerea în „Sportul Popular” reeducarea suporterilor și a celor doi. Amândoi au fost apărați de galeria Rapid. Dar cu Ozon cum a fost? Deși galeria nu-l avea prea mult la inimă pe marele Ozon, se transferase de la o rivală, galeria a protestat când conducerea clubului a vrut să-l dea afară ca fiind prea bătrân. Și Ozon a rămas la Rapid.
Galeria iubeste speranța, cea mai invizibilă dintre invențiile minții omului
Galeria insuflă sentimentul că e posibil oricând orice cu Rapidul. Cum să se uite scene ca acestea? În 1949, Marian, Filote, Zavoda au băgat 12 goluri în poarta CFR-ului Cluj? Tot stadionul a stat apoi ore-n șir să vorbească cu jucătorii cum s-a întâmplat „bombardamentul”.
Uite ziua de 12 noiembrie 1961. Rapidul e gata să ia Cupa. E finală cu Sticla Arieșul Turda, divizionară B. Era lumea sigură de câștig, se tocmiseră toate taxiurile Bucureștiului ca să se meargă la fiestă. Și când ce să vezi? Rapidul e înfrânt de o anonimă, de Arieșul Turda. Tot stadionul a stat apoi ore-n șir să vorbească cu jucătorii cum s-a întâmplat „doliul”. În 1967 Rapid câștiga Campionatul la Ploiesti. Parte din Galerie s-a întors pe jos de la Ploiesti în Grant. Si fiesta a tinut nopti.
Dar cum a fost cu Steaua? În semifinală, în 1975, când egalează Râșniță în minutul 88? În minutul 88, cu Steaua? Și Rapid câștigă cu 7-6 la 11 metri, cu Ioniță în poartă. Echipa e-n cădere? Urcușurile și coborâșurile duc la disperare? Pentru galerie, nu e decât zbor peste mlaștinile vieții, farmecul vietii Uite cântecul „Țîră, Goanță și cu Gheară cel mai bun atac din țară!” Normal, nu era cel mai tare atac din țară. Dar nu te poți pune cu ce își imaginează Galeria.
Și de cât umor e-n stare Galeria!
În 1987, trebuia să intre în Divizia B echipa din satul natal al dictatorului Nicolae Ceaușescu. Și toată galeria Rapidului strigă pe stadionul din Scornicești, împânzită de „iscoade”, miliție: „Cine v-a băgat în B? Ceaușescu PCR! Cine v-a băgat în A? Ceaușescu și Leana!”
Dar când era „programat” atacantul Cămătaru de la Dinamo să bage goluri fără număr, ca să se mândrească Partidul că el este Gheata de Aur. Galeria ce făcea? De câte ori i se dădea pasă lui Cămătaru, striga: “Ța, ța. Ța căpriță ța / Cămătaru ia gheata.” Și se știe cum a fost interzisă serbarea de 60 de ani. Galeria a strigat: „Rapidul e în A, să moară miliția!”
Și cum galeria chiar n-are limite, a râs de dictator, a râs și de patronul Copos. Galeria. Da de câte ori, nu-l înconjura și-i spunea să investească, să facă Rapidul mai bun. Și de câte ori vedea galeria, Copos milionarul își întorcea buzunarele pe dos, că n-are bani. Gestul îl făcea ridicol. Și cine l-a destituit? Galeria, chit că apoi a-nceput agonia, falimentul, Onoarea. Să ne-amintim celebra scrisoare: „Rapidul profund. Rapidul marilor maeștri, Rapidul galeriei eterne vă demite, dle Copos.”
Și tot Galeria în 1989 a “făcut-o lată”: În vara lui 1989 arbitrul a prelungit nejustificat meciul Rapid-Steaua. Trebuia Steaua să câștige campionatul, trebuia Rapidul să pice în Divizia B. Meciul nu a fost transmis la televizor de frica galeriei Rapid, să nu se scandeze ceva jignitor și să se audă în toată România. Nimeni nu știe, de aceea, adevărul-adevărat. Doar Galeria știe. Galeria spune că meciul s-a prelungit cât să bage gol Steaua. 25 de minute? După timpul regulamentar, Galeria a clocotit: „Hoții! Hoții!” „Asta este Steaua!” Și „Noi vi-l dăm pe Damaschin, voi ni-l dați pe Valentin!” Damaschin - jucătorul Rapidului, Valentin - fiul dictatorului implicat în trucarea jocurilor. Și să nu uităm, fotbalul în Giulești s-a născut odată cu jucătorii și fiecare suporter în parte. Și împreună, în Potcoava din Giulești, au împărtășit vorba lui Rică Răducanu: „Fotbalul e ca musacaua. Un blat pe bune, un blat pe rele.”
Acest articol a preluat episoade din cărțile Rapidistului:
Ioan Chirila - Glasul roților de tren
Pompiliu Nicolae Constantin - Rapidismul
Ilie Dobre - O galerie nebună, nebună, nebună
Aceste cărți au fost puse la dispoziție de Marian Cristea, mare rapidist
S-au folosit arhivele BCU și Arcanum, colecțiile „Universul” și „Ilustrațiunea românească”
VA URMA - episodul al II-lea: Marii jucători ai Rapidului. E Baratky mai tare decât Dobrin și Hagi? VIDEOSTORY cu Nae Stanciu, căpitan al Rapidului, care a luat cu Rapid un campionat, două Cupe ale României și două Supercupe ale României.
- Seria de povești multimedia „Porțile ni se deschid” e realizată cu susținerea SUPERBET.
3
11
