Peste doua zile plec in Nepal. Dar, spre rusinea mea, plec oarecum nepregatit. Nu, nu e vorba de antrenamentul fizic (aici, lucrurile sunt multumitoare) si nici despre pregatirea tehnica. Simt insa ca sunt restantier din punct de vedere… emotional, scrie Marian Chiriac pe blogul sau.
Mi-am petrecut zilele din urma intr-o alergare continua. Nu au fost doar orele de antrenament, zecile de ture de stadion sau kilometrii pe aleile din parc parcursi in pas de maraton (in ultimele doua luni am alergat aproape 450 de km), nu doar viata cu problemele ei inerente ci si alergatura dupa achizitionarea ultimelor obiecte strict necesare (imbracaminte de munte, sac dormit, incaltari, medicamente, sustinatoare de efort etc, etc). Iar aceasta din urma alergatura m-a obosit parca cel mai mult.
In atari conditii, simt ca imi lipseste… visarea la Nepal. De obicei, incerc sa dau calatoriilor mele un ragaz anticipativ, in care reverii, asteptari, referinte livresti sa capete o forma cit mai concreta, ce poate sau nu sa aiba legatura cu realitatea, dar care ramine insa modul propriu de raportare la lumea ca ma asteapta sa o descopar.
De obicei, imi imaginez inainte cum o sa fie sau ce o sa fac in locurile in care urmeaza sa ajung. Incerc sa gasesc minime puncte de reper, clasicele obiective turistice, lesne de identificat din ghidurile de calatorie. Dar mai mult contez pe referintele culturale, care ma ajuta sa reinnod sau sa construiesc povesti personale. Adica sa vad lumea de acolo nu doar prin ochii prezentului.
Simt insa ca Nepalul nu pot sa il descoper in niciunul din aceste moduri. Desigur, am rasfoit un ghid Lonely Planet, asa ca am o lista cu locuri obligatoriu de vazut in Kathmandu si pe traseul spre tabara de baza a Everestului. Referintele mele culturale sunt insa putine si de aceea cu siguranta o sa ratez intalnirea cu unele locuri cu speciale, cu semnificatie religioasa sau istorica, spre exemplu. Imi ramine totusi simpla placere de a descoperi acea lume lasindu-ma surprins de ea in mod nemijlocit.
Nu voi avea de facut decit sa imi alertez simturile, sa ma las condus de ele, sa vad, adulmec, pipai, sa ascult oameni, conversatii, sa vad culori, sa simt forfota strazii. Sa privesc muntii si sa redevin pentru citeva secunde copilul care se intreba mirat ce se ascunde dincolo de virfurile ce acopera orizontul si care isi dorea sa ajunga cindva sa priveasca dincolo de zare.
Am, in plus, o cursa de alergat. Vor fi cu siguranta cei mai dificili 42 de km alergati de mine pina acum. Asta pentru ca se alearga la mare altitudine iar oxigenul e "livrat" acolo cu multa parcimonie. Sunt insa convins ca totul se va termina cu bine si stiu ca voi invata lucruri noi despre suferinta si bucurie.
0
1
