Cand a ajuns pe a doua pozitie in clasamentul WTA, multi au spus ca a profitat de o conjunctura. Serena domina autoritar tenisul feminin, iar dincolo de ea s-ar fi creat un gol pe care l-a umplut din intamplare tocmai Simona, aparuta de nicaieri. Preziceau acesti carcotasi ca nu va ramane acolo prea multa vreme si nici nu va castiga vreodata vreun turneu de Mare Slem. Se vor gasi si acum destui sa ii minimalizeze performantele din acest sezon. Si daca ar fi triumfat la Roland Garros, ar fi pretins ca e o noua conjunctura, caci daca ar fi fost Serena si Maria la Paris, n-ar mai fi ajuns Simona atat de departe. Acum, cand a fost invinsa in finala de Jelena Ostapenko, criticile vor fi si mai virulente...
Pentru a-i calma pe maestrii neobositi ai contestarii nu se poate face mai nimic. Din fericire insa, exista cineva care a crezut si nu s-a resemnat nici cand (aproape) toti ceilalti cedau nervos in fata televizoarelor, schimband canalul, pentru ca nu mai suportau sa vada cum pierde Simona... Cineva care, de acolo, din dreptunghiul de zgura, nu ceda fara sa lupte pana la capat nicio minge, niciun centimetru de teren. Nici cand adversara avea minge de meci! De fapt, Simona nici nu bagase de seama in acel uluitor sfert de finala ca Svitolina avea minge de meci, caci pentru ea era business as usual. Simona era concentrata sa joace ca intr-un meci normal - cum i-a spus Darren Cahill candva, intr-o memorabila sesiune de on-court coaching, sa-si inchipuie ca e doar un meci oarecare la clubul Stejarii. Sa joci uitand ce e in joc, asa cum fac unii fotbalisti brazilieni, care abordeaza o finala de Liga Campionilor cu nonsalanta cu care bateau mingea pe nisipul plajei de la Copacabana...
La ce bun sa tii scorul - pentru asa ceva sunt platiti arbitrii. Ceea ce conteaza - si Simona o stie bine! - este sa ari terenul ca sa fii la capatul fiecarei mingi care vine de dincolo de fileu si apoi sa te asiguri ca oponenta are si ea de alergat. Caci la acest capitol nimeni nu o intrece pe Simona, nici macar cand are un ligament rupt. Dupa cum a spus chiar ea, "glezna nu stiu cum rezista, simt durerea in timpul meciului, dar nu imi pasa, nu ma gandesc la asta. Sunt bine, sunt bucuroasa si vreau doar sa raman concentrata".
In semifinale, in fata Pliskovei, careia nici nu ii ajunge pana la umar, Simona a parut un David in lupta cu un Goliat care mitralia liniar mingile. Raspunsul davidian al Simonei a constat in veritabile lovituri de prastie, cu traiectorii inalte, uneori liftate, imprevizibile spre improbabile (pentru multe jucatoare de-a dreptul imposibile). De pe vremea unui alt Goliat, croatul Goran Ivanisevici, ma gandeam ca, daca as putea modifica ceva din regulile tenisului, as face sa nu existe decat un serviciu. Ar disparea acele servicii ucigase care anihileaza nu doar adversarul, ci si spectacolul sportiv - vreau sa vad schimburi de mingi prelungite, atent gandite din punct de vedere tactic, si nu un concurs de batut covoare...
Pliskova a a spus dupa infrangere ca ar fi pariat toti banii pe Simona in finala. Din pacate, i-ar fi pierdut, desi Simona a dat multa vreme senzatia ca domina mental meciul si ca ii poate rezolva ecuatia in doar doua seturi. Uraganul Ostapenko s-a dezlantuit insa la timp pentru a o deturna din drumul ei hotarat catre prima pozitie a ierarhiei mondiale. A fost pierduta insa doar o batalie - fie ea si finala de Mare Slem! -, nu si razboiul, pe care Simona il va purta in continuare cu armele sale redutabile￢
Se vorbeste despre epoca post-Serena in tenisul feminin. Este totodata si o epoca Simona post-Miami. Dupa acea ultima rabufnire de la Miami, Simona a traversat nu doar Atlanticul, ci si oceanul ei personal, si a ajuns pe batranul continent - la Madrid, Roma si Paris - cu un nivel mental si de joc care ii da tot dreptul sa fie unde este acum. Simona a gasit in sfarsit acel echilibru rece, dar senin (ca sa nu zic seren!), intre presiunea mizei si bucuria de a (te) juca.
Sa nu uitam ca Simona era fata care facea candva cea mai simpatica reclama la fericire, scriind cu litere mari pe obiectivul camerei "Happy". Se intampla prin 2014, anul in care a jucat prima sa finala la Paris, dar timpul ei inca nu venise, asa cum acum parea ca vremea Jelenei Ostapenko n-a sosit. Dar letona care nu are rabdare in joc nu a avut rabdare nici cu timpul, a riscat totul pe cartea agresivitatii, i-au intrat nenumarate lovituri expediate la limita si a castigat surprinzator primul sau titlu chiar la Roland Garros. Uneori, nu doar in tenis si nu doar in misteriosul Paris, nebunia sau furia are castig de cauza in fata intelepciunii. Poate ca daca si-ar fi asumat mai multe riscuri, daca ar fi fost mai putin cerebrala, Simona ar fi putut invinge si in acest meci. Dar ar fi fost o lovitura data disciplinei tactice pe care Simona post-Miami si-a impus-o...
Chiar si dupa aceasta infrangere, indraznesc sa cred in continuare ca 2017 este "anul miraculos" al Simonei, asa cum 1905 a fost numit annus mirabilis al lui Einstein, desi Nobelul a venit mai tarziu. Desigur, totul este relativ si in tenis, dar cert este ca in spatele miracolelor sta o munca titanica, asa cum in spatele esecurilor se afla adesea o munca sisifica. Intre victorii delirante si infrangeri dureroase sta adesea doar o clipa de ezitare sau un centimetru de teren. Simona va continua sa munceasca cu indarjire si sa se bata pana la capat pentru marile trofee ale sportului alb. Nu este o jucatoare completa, ci una complexa, iar complexitatea vine la pachet cu o doza de incertitudine.
Nu va fi deloc simplu, vor mai fi multe meciuri pe muchie de cutit, cu mingi care vor trece agonizant de greu fileul, vor mai fi infrangeri neasteptate sau victorii chinuite. Unii se intreaba: oare cand se vor termina toate acestea? Eu imi pun insa alta intrebare, pur retorica: oare fara toate acestea ne-am mai lasa vrajiti de tenis?
18
6
