Am avut întotdeauna dificultăți să găsesc sensul și rostul expresiei-clișeu “o înfrângere cât o victorie”. O înfrângere nu poate fi cât o victorie nici la propriu, nici la figurat, de oriunde te-ai uita la ea; în special în tenis, un sport atât de dependent de ultimul rezultat. Însă există înfrângeri care pot anunța un salt iminent, iar acest eșec al Simonei cu Serena are toate datele să corespundă șablonului. E un rezultat care o lasă într-un loc bun pe Simona, care are meritul de a fi făcut un set secund excepțional, cu un nivel al jocului cu care se pot câștiga Slamuri, și care a pierdut contra liderului mondial doar pentru că și-a pierdut preț de câteva secunde concentrarea.
Reacțiile din presa americană se vor axa, probabil, pe elemente statistice, precum “primul break făcut Serenei în turneu” sau “primul set pierdut de Serena în turneu”. Dar Simona a făcut mai mult decât niște premiere drăguțe, însă irelevante la trasul liniei: a împins-o serios pe Serena până aproape de margine, în condițiile în care Serena nu a avut o zi off, ca la alte înfrângeri în Slamuri, ci a jucat foarte bine. Pentru prima dată din Singapore încoace, am văzut-o pe Simona crezând cu convingere că poate să o bată pe Williams și comportându-se ca atare.
Continuarea articolului, pe Treizecizero.
0
1
