Când am reintrat pe poarta 5 a complexului, sentimentul brusc a fost că nu plecasem niciun moment de aici. Prima oară la Wimbledon a fost în 2014, ediția din care primele două gânduri se îndreaptă către finala epică dintre Djokovic și Federer și accidentarea suferită la gleznă de Simona Halep într-o semifinală care începuse promițător pentru ea. Puteau fi două finale consecutive în Slamuri și cine știe care era discursul public acum.
Wimbledon are capacitatea de a te lua cu totul în brațe; intri pe poartă și uiți de toate gândurile de până atunci, te lași prins de mirajul verde, de atmosfera tipic britanică, te duce entuziasmul fanilor veniți de peste tot din lume și te trezești, brusc, între patru terenuri în care se lovesc simultan mingi zdravene. Te zăpăcește mirosul ierbii și, până să apuci să înțelegi ce-i cu tine și ce se întâmplă, începe să plouă. E ca o lume în miniatură, care trăiește embeduită în lumea de afară, dar cu care are prea puține legături. E ca un oraș pierdut, care se reactivează doar două săptămâni pe an, timp în care-și reia ciclul obișnuit sub propriile reguli, nederanjat de ce se petrece în afara lui. După care se cufundă la loc în tăcere, numai pentru a se trezi 12 luni mai târziu. (...)
Pe Centre Court, după o ceremonie prelungită, a intrat Simona, în deschiderea zilei a șasea. Ultima ei apariție pe cel mai faimos teren de tenis din lume fusese chiar acel meci cu Bouchard. Prelungirea ceremoniei mi-a dat și răgazul să prind începutul meciului; veneam, tot în fugă, de la discuția cu Monica Niculescu, de a cărei bucurie m-am molipsit imediat. Nu era bucuroasă că a pierdut, ci, pur și simplu, că poate să joace. N-am mai auzit pe nimeni, niciodată, să spună atât de des și atât de mult că iubește să joace tenis, pur și simplu.
Dacă Monica m-a înseninat, jocul Simonei mi-a dat o stare de bine profund. David Beckham, prezent în Royal Box alături de Billie Jean King și de Margaret Court, trebuie să fi gândit, fie și câteva secunde, ceva similar; s-a ridicat și a aplaudat-o la finalul meciului pe jucătoarea care, cum era și la tragerea la sorți, încă mai circulă pe sub radar. Dar numai pe sub radarul headlines-urilor de toate felurile, agresive sau nu. În realitate, tot mai multe voci ale unor specialiști șoptesc că jocul româncei începe să devină tot mai consistent, de la o zi la alta.
E ceva relaxant în acest nou tip de liniște care o înconjoară pe Simona, o liniște care parcă anunță ceva; cumva, opiniile în ce-o privește s-au stratificat. Doi ani mai târziu de la acea vară fierbinte, la propriu și la figurat, în care toată țara făcea galerie pentru un titlu de Slam care părea iminent, bandwagon-ul Halep a mai pierdut din susținători, dar a câștigat consistență și profunzime. Oamenii care abia atunci descopereau tenisul au început să înțeleagă că lucrurile care le erau turnate drept informație n-au prea multe de-a face cu realitatea, au văzut cum funcționează circuitul, au înțeles tot mai multe din contextul general, au început s-o cunoască și s-o accepte. Susținătorii Simonei sunt acum ca și ea, mai maturi și mai înțelepți.
5
7
