Dacă despre dominația lui Federer și despre rivalitatea lui cu Nadal se vorbește ca despre capitole principale în pagina de cuprins a sportului pe care îl îndrăgim, ascensiunea lui Djokovic pare să rămână o notă de subsol. De parcă iubitorii de tenis – nu toți, dar mulți dintre ei – ar aștepta ca guvernarea lui să ia sfârșit dintr-un moment în altul, iar lucrurile să se întoarcă cuminți la o mai veche ordine mondială.
Chiar dacă și-a câștigat mandatul în teren, tribuna îl tratează adesea ca pe-un interimar. Și încă unul nedorit, dacă-ți amintești finala celui mai recent US Open, unde suportul de care s-a bucurat Federer în fața lui Djokovic i-a stânjenit chiar și pe fanii elvețianului.
Imediat după concluzia US Open, în cronicile și comentariile cronicilor a început să se remarce o întrebare: de ce nu e iubit Novak Djokovic la fel de mult ca Roger și Rafa?
Criticii săi spun că Djokovic are ceva din Ivan Drago; îl descriu ca pe-un campion fabricat, îmbunătățit aproape robotic printr-un regim de viață mașinal: dietă strictă, antrenamente nesfârșite și lovituri nemiloase, fără sentiment. Djokovic e, spun unii comentatori, chiar definiția tenisului procentaj. Este cel mai complet jucător din lume și, în același timp, mulți îl transformă (ușor forțat, dacă ne întrebi pe noi) în cel mai anost.
În schimb, tot mai mulți specialiști spun că recordurile lui Federer par din ce în ce mai aproape. Și atunci, de unde indiferența fanilor?
1
2
