Tenisul este la fel ca boxul, doar că nu se vede sângele. Fraza îmi pare una dintre cele mai bune descrieri pe care le-am citit despre tenis și e dureros de potrivită pentru finala de azi-noapte. Doi heavyweights, doi monștri sacri în activitate ai sportului, împărțindu-și lovituri dure în spatele blocului, înconjurați de o mulțime isterică, sărind fiecare la gâtul celuilalt, într-o luptă în care nu a contat atât de mult ce durere poți tu să provoci, ci cum reacționezi la ce durere poate adversarul să-ți inducă.
Când a fost lovit, Djokovic a rămas în picioare, eschivându-se la pumn după pumn, adică aproape tot ce a însemnat punct important. Dar dacă Djokovic și-a lăsat sângele la propriu pe teren, Federer a fost cel care a sângerat pe interior, plătind prețul pentru infinita sa problemă cu mingile de break. Roger poate fi spectaculos chiar și în nereușită: și-a creat 23 de șanse de break contra numărului 1 mondial, o cifră imensă. Dar n-a convertit decât 4 din acestea
A fost o finală cu mult nerv și tensiune, cum se întâmplă mereu între cei doi. O finală cu un arbitru în zi de grație: Eva Asderaki a onorat cum se cuvine șansa de a deveni prima femeie care arbitrează o finală masculină de Grand Slam și a fost pur și simplu ireproșabilă, de la eleganța cu care a controlat publicul și până la numărul foarte mare de overrules, toate corecte. O finală în care, încă o dată, cei care i-au subestimat tăria lui Djokovic au avut ocazia să se convingă de amploarea resurselor la care poate apela liderul mondial. O finală în care publicul a fost ostil unuia și devotat altuia, dar care a găsit înțelegere chiar la cel pus să-i suporte toanele.
O finală în care diavolul a stat în detalii, o finală grozavă, pe care Roger o putea face epică, măcar la nivelul celei de la Wimbledon 2015: "N-am mai jucat de mulți ani atât de ofensiv. N-ar fi trebuit niciodată să ajung în poziția de a fi condus cu 2-1 la seturi".
Citește pe Treizecizero impresiile și concluziile după finală
0
1
