Cu o înverşunare străină de plăcerea pură a jocului, însoţitorii de la teren, fie ei părinţi, antrenori sau şi una şi alta, perfecţionează o practică neprofesionistă, în teorie nepermisă. În competiţiile din România, regula ce interzice coaching-ul se vede frecvent călcată în picioare la nivelul copiilor şi juniorilor.
O pereche de boxeri verzi întinşi până spre genunchi, tricou galben fosforescent, şapcă cu cozorocul la spate şi şosete lungi în stil Mattek-Sands. Niciun accesoriu nu pare că-i lipseşte lui Ştefan. Nici ceasul de la mână, nici cruciuliţa de la gât. În lovituri, o mecanică a forehand-ului parcă studiată îndelung la Nadal. Mai rămâne să-i fi preluat din ticuri. Aşa arată, de la depărtare, puştiul de 11 ani de pe terenul cu numărul 5.
După o minge controversată, jocul se opreşte. Se solicită intervenţia arbitrului de turneu. Între timp, ne apropiem, ne aşezăm pe o bancă la umbră, dincolo de gard, lângă antrenor şi ciulim urechile. Strigătele se înmulțesc.
"Gândeşte jocul! Nu doar dai mingea înapoi!"..."Hai să văd loviturile tale!"... "Mişcă-te! Să te vadă agil!"... "Nu te gândi la scor sau la altceva"... "Eric te ajută săracu' cât poate, da' tu nu vrei să te ajuţi!". Pe fundalul sonor asigurat de zgomotul răzleţ al mingilor, al reacţiilor, al sfaturilor şoptite de pe margine, Ştefan cedează un punct important şi îşi eliberează frustrarea. "Nu ştii să dai mingea în teren!". De lângă noi, antrenorul gesticulează nervos, nemulţumit. Eric avansează în teren şi trimite un forehand năpraznic în lungul liniei. Apoi, strânge pumnul, în semn de deplină încredere. Nervos, lângă noi, antrenorul lui Ştefan îşi aprinde o ţigară. "Bă, parcă sunteţi la spital!". Un lob care prinde terenul la minge de set, urmat de un "Vamos!". E 1-1 la seturi şi, după multe intervenţii de corectare a greşelilor de atitudine şi de ţinută, Ştefan îşi ia cu de la sine putere o pauză regulamentară de vestiar: "Spune-i adversarului că părăseşti terenul! Nu pleca aşa!".
