Cine a omorat amatorismul olimpic?

Vineri, 22 august 2008, 12:45 Sport - J.O. Beijing 2008

Cand eram mic, am intrebat de ce nu participa la Olimpiada nici unul dintre jucatorii de fotbal sau de baschet celebri la vremea respectiva. Sau nici unul dintre boxerii de care citeam prin reviste. Cassius Clay? Joe Frazier? Mi s-a raspuns ca respectivii erau sportivi profesionisti iar la olimpiade nu participa decat cei amatori.

Treizeci de ani dupa, rugat sa scriu un articol “cu perspectiva de marketing” despre JO, pare imposibil sa o fac fara sa ma infund in niste paragrafe pline de miliardele de dolari implicate, zecile de sponsori, sutele de “endorseri” comerciali etc. Moment in care nu m-am putut impiedica sa nu ma intreb cum naiba s-a ajuns de “acolo”, “dincoace”.

Din minunata lume pura a sportivilor care traiesc cu soare si isi cumpara echipament cu petale de flori, in jungla veroasa a contractelor care iti cer sa alergi intr-un echipament, sa participi la cocktailuri intr-altul, sa te sui pe podium intr-un al treilea si sa participi la un fund-raiser in al patrulea (pentru ca de pilda tu personal esti sponsorizat de Asics, federatia ta de catre Hummel, comitetul olimpic national de Nike, iar cel international de Adidas).

Cand a intervenit “ochiul dracului” si cand s-au dus naibii idealurile olimpice? Am cautat si am aflat. Si m-am gandit ca raspunsul s-ar putea sa va intereseze si pe dumneavoastra.  

Totul a inceput la Olimpiada de la Melbourne din 1956. Un an olimpic la fel de bruiat ca si 2008 de o distractie ruseasca cu tancuri printr-o tara vecina, insa nu despre asta e vorba aici. Pana atunci, JO erau vazute ca un eveniment cu un mare potential comercial, insa doar de catre producatorii de material sportiv. Pentru ca ei vindeau, iar atletii care doreau performante mai bune cumparau. Cele mai mari vanzari erau pentru pantofi “cu cuie”, de atletism.

Insa Horst Dassler, mezinul ramurii “adidas” a familiei Dassler, a avut o idée: ce-ar fi sa se plimbe prin satul olimpic si sa distribuie gratuit pantofi Adidas? Nu e mita, pentru ca nu le da bani, ci doar echipament, nu? Distribuitorul local si-a exprimat parerea cum ca e o prostie, pentru ca in loc sa faca bani de pe spinarea olimpiadelor, vor pierde, dand produs pe “ochi frumosi”.

Insa tanarul Horst tocmai se prinsese ca televizarea jocurilor olimpice e pe cale sa schimbe totul. La acea vreme, legislatia inca impunea ca in reclamele la material sportiv atletii sa nu fie mentionati cu numele, ba chiar sa li se blureze fetele sau sa li se acopere ochii cu o banda neagra. Lucru insa imposibil in transmisia directa a curselor, care astfel deveneau o reclama pentru pantofii tai, in caz ca il incaltasesi pe castigator. De ce sa-ti mai faci reclama, cand fotografiile reporterilor pot sa o faca in locul tau? Insa pentru asta trebuie sa incalti cat mai mult atleti. Si, preferabil, cat mai buni.

Era deci o chestiune de timp pana cand atletii buni isi vor da seama ca, in loc sa iti dea bani ca sa iti poarte pantofii, ar putea sa iti ceara. Primul caruia i-a trecut prin cap ideea a fost tot un german, Armin Hary, primul om care “a alergat suta” in 10 secunde, incaltat in Adidas. Care, inaintea JO de la Roma (din 1960), chiar in casa familiei Dassler, i-a intrebat pe acestia cat i-ar da ca sa continue sa le poarte pantofiorii si la olimpiada.

Nu uitati, era epoca amatorismului absolut – atletii isi sapau singuri cu o lopatica “bloc-starturile” in zgura; Jesse Owens a trebuit sa inapoieze cei 159 $ pe care ii luase ca liftier, in momentul in care s-a demonstrat ca banii respectivi fusesera de fapt un ajutor mascat.

Socati, “Adidasii” au refuzat sa ii dea banii. Dar Armin nu s-a lasat. Daca nu bani cash, poate macar sa il numeasca distribuitor autorizat in Statele Unite, cu tot cu 10.000 de perechi de pantofi “pe credit”, pentru pornire. “Pas” din nou.

Drept consecinta, la Olimpiada de la Roma, Armin Hary a luat aurul incaltat in Puma. Care, mai usor de convins, i-au dat 10.000 de marci pe chestia asta. Dar povestea nu se termina aici. La festivitatea de premiere, culmea tupeului, Hary se suie pe podium incaltat din nou in Adidas. Poate totusi, o sa ii pice ceva si de acolo.

Asa a inceput totul, dupa care n-avea sa fie decat din ce in ce mai rau, din punct de vedere al minunatelor valori ale olimpismului amator. In 1968, inaintea JO din Mexico City, la calificarile pentru Echipa Olimpica de atletism a Statelor Unite, de la Lake Tahoe, plicurile cu bani deja zburau prin toate vestiarele. Iar atletii americani glumeau ca adevaratii “loseri” ai calificarilor nu erau atletii neselectati, ci fraierii care nu au fost in stare sa-si negocieze o sponsorizare banoasa.

Cateva luni mai tarziu, in timpul Jocurilor, o fotografie avea sa socheze lumea. Pe podiumul de premiere al probei de 200 metri plat, “Aurul” si “Bronzul” (adica Tommie Smith si John Carlos, doi atleti americani de culoare) stau desculti, cu capul coborat, cu pumnul sus si strans, cu cate o esarfa neagra la gat, protestand astfel in fata lumii intregi impotriva rasismului din propria tara. Era anul in care Martin Luther King a fost asasinat, iar cei doi medaliati au fost prompt descalificati pentru acest gest.

Insa un observator mai atent al fotografiei poate constata ca zelul revolutionar nu i-a impiedicat pe cei doi atleti sa aiba grija si de banutzii lor, nu doar de “Black Power”. Desi cei doi protesteaza desculti, nu au uitat sa isi ia cu ei si sa aseze pe podium cate un pantof al sponsorului lor. Banda unduitoare a lui Puma se vede bine atat pentru fotografii care ii pozeaza din fata (pantoful lui Smith) cat si pentru cei care ii iau din profil (pantoful lui Carlos). Brother, brother, dar branza e pe bani.